Sfarsit de Aprilie 2016 in muntii Vrancei

La sfarsitul lunii Aprilie 2016 prietenul meu Mircea mi-a dat un telefon daca vreau sa merg cu el in muntii Vrancei in parcul natural Putna-Vrancea, pentru a fotografia ursi. Invitatia era facuta de revista Fotogeografica pentru ca Mircea castigase un concurs acolo in 2015. Am mai fost in anul 2015 in judetele Covasna/Harghita (vezi jurnalul iesirii) intr-o iesire organizata tot de Fotogeografica, care s-a lasat cu album foto publicat “Tinutul vulcanilor – izvor de civilizatie”, in care am si eu publicate vreo 10 fotografii facute in acea iesire.

In drum cu masina spre satul Lepsa din muntii Vrancei ce ne-a mirat cel mai mult a fost gradul de pustietate din zona aceea. Am ramas uimit ca am circulat 20-25 de minute cu masina si pe o portiune de drum de aproape 30km n-am vazut nici o casa. Nu este nici de mirare ca acolo mai feriti de civilizatia umana le place sa traiasca ursilor, lupilor, rasilor si altor lighioane.

Odata ajunsi la centru de carnivore mari i-am cunoscut si pe restul participantilor, inclusiv pe Zoli si pe Silviu , cu care mai povestisem in trecut pe forumul fotonatura sau pe facebook. Partea proasta este ca iesirea a fost destul de prost organizata, prea multi oameni care nu aveau de a face cu fotografia wildlife + mancat la ora 12 noaptea. Cand mananci la 12 noaptea logic ca nu ai cum sa te trezesti a doua zi sa pleci dimineata foarte devreme, asa cum se face fotografia de wildlife.

—

ZIUA 1:

Asa ca a doua zi am plecat la 6 dimineata de unul singur, lasand 15 oameni care dormeau. Am inceput sa urc pe langa un parau de munte si m-am entuziasmat cand am gasit urme proaspete de cerb, nu pareau mai vechi de 2-3 zile avand in vedere ca plouase frecvent in ultimele zile. Am inceput apoi sa merg prin padure urcand un deal pe un drum forestier.

Primul animalut intalnit a fost o Brumarita de padure:

Apoi am iesit de pe drumul forestier si am luat-o prin padure printre brazi. Era o zi ploioasa si cetoasa si eram sigur ca o sa gasesc Ausei. Auseii sunt foarte activi in zilele intunecoase, te lasa se te apropii cand lumina este scazuta si vin deseori la sub 2 metri de fotograf. In zilele in care lumina este puternica prefera insa sa stea ascunsi si greu te poti apropia de ei la sub 5 metri. Se vad picaturile pe crengile de brad pentru ca ploua.

Am stat vreo 1 ora cu Auseii incercand sa ii fotografiez, am mai vazut Pigoi de bradet, Pitigoi de munte. Apoi am hotarat sa ma intorc spre casa din cauza ca trebuia sa plecam la fotografiat de ursi.

—

Am plecat impreuna cu Mircea, iar ghidul nostru a fost Radu care lucreaza in proiectul de conservare a carnivorelor mari. Pe drumul spre observatorul de ursi Radu ne-a povestit tot felul de intamplari cu lupi si ursi care le-a trait el. Radu tranchilizeaza ursii cu pusca cu tranchilizant si uneori a fost pus in situatii periculoase. Sau a monitorizat ursii de pe vremea cand se monitorizau cu zgarzi radio (nu cu zgarzi GPS) si se umbla cu antena in mana prin padure pentru a stabili locatia exemplarului monitorizat. Pentru ca nu puteai determina foarte exact pozitia emitatorului radio, uneori te trezeai cu ursul la cativa metri de tine.

Am luat si paznicul de vanatoare si impreuna cu el am plecat spre un observator, ascuns adanc in inima muntilor. Am ajuns in niste puncte in care drumul forestier era impracticabil chiar si pentru o Toyota Hilux, iar de acolo am luat sculele foto in spate si am urcat vreo 1,5 km pe jos prin padure pana la observator.

Am intrat in observator si dupa o ora un urs a avut o tentativa sa vina la mancare dar s-a intors brusc chiar daca noi faceam tot posibilul sa nu auda sau sa ne simta mirosul. Eu zic ca ne-a simtit mirosul de la aproape 100metri si a hotarat sa se intoarca fara sa reusim sa il fotografiem. Apoi cateva ore mai tarziu pe cand incepeam sa fim dezamagiti ca se face seara si nu o sa fotografiem nici un urs, ne-am trezit cu alt exemplar care a venit sa manance. Acesta nu era sperios, paznicul de vanatoare ne-a spus ca este cel mai mare urs de prin zona si de aceea simtindu-se liderul nu este fricos.

—

ZIUA 2:

A doua zi dimineata la ora 6 n-am avut cu cine sa plec la fotografiat de ursi, ca din nou se mancase la ora 12.30 noaptea. Toti dormeau. Pe cand dau sa ies din camera, Mircea somnoros spune ca vine si el cu mine. Am urcat cateva sute de metri pe o vale, iar dintr-un copac a zburat un Huhurez mare. Am impresia ca de foame sau de amorteala nu a putut sa zboare decat vreo 200 metri si a aterizat in iarba. Imediat au sarit cainii celor de la centru carnivore mari pe el, daca nu intervenea Mircea sa ii alunge probabil l-ar fi omorat. Huhurezul a stat in iarba vreo cateva minute, si-a tras sufletul apoi a zburat. A doua oara parea ca zboara normal, a disparut in padure.

Apoi am urcat prin padure si m-am bucurat cand am gasit un Pigoi motat, o specie de pitigoi care traieste in padurile de conifere si care este una din speciile mele favorite de pasari.

Am mai fotografiat niste pasarele timp in care a trecut si un Sorecar comun pe deasupra.

Pitulicile mici probabil erau in sezon de imprerechere pentru ca erau foarte active. Am vazut cred ca vreo 10 exemplare in cele 3 zile in care am stat in muntii Vrancei.

Apoi am avut norocul sa reusesc niste cadre bune cu un Pitigoi de bradet

Macaleandru desi este o specie comuna, in padure in salbaticie este extrem de greu de fotografiat. Specia sta si in mijlocul oraselor in parcuri, dar acolo este foarte sociabila si toleranta cu oamenii. In salbaticie insa greu te apropii la sub 10 metri de ea, iar de obicei sta printre crengi gata sa se ascunda. Nu mai reusisem o poza buna cu Macaleandru in salbaticie din anul 2008.

Am hotarat sa ne intoarcem spre casa si am irosit vreo 3 ore la centru carnivore mari pt ca nu aveam masina si ghid cu care sa plecam la observatoare. Am plecat pana la urma la un observator si am reusit sa vedem un Caprior, era ceva de asteptat sa nu vedem urs acolo pentru ca era prea aproape de sosea. In schimb la intoarcere pe intuneric pe marginea drumului ghidul nostru a vazut niste porci mistreti prin padure.

—

ZIUA 3:

A treia zi am plecat din nou pe la 6.30 dimineata. A venit si Zoli cu noi de data asta, eram eu Mircea si Zoli. Tot glumeam ca poate reusim sa fotografim un Ras sau o Ierunca. Nu mi-a venit sa cred ca Zoli a mers prin padure si din fata lui a zburat o Ierunca. Erau insa foarte fricoase si nu ne-au lasat sa ne apropiem, se miscau tot timpul si stateau intr-o zona foarte deasa in care era bezna. Doar eu am reusit o poza de documentare.

Mircea cu Zoli au plecat spre casa dar eu am hotarat sa mai raman 1 ora. Am mai vazut niste Forfecute, baietii nu ma crezusera cu vreo 2 ore inainte cand le-am spus ca mi s-a parut ca aud cantec de Forfecuta.

Apoi cand mergeam singur pe drumul spre intoarcere a urmat cea mai faina intalnire a iesirii in muntii Vrancei. O pasare mica cu o creasta exotica portocaliu aprins, desi am studiat-o 1 minut nu reuseam sa imi dau seama ce este. Am stat vreo 1 minut cu ochii pe ea urmarind-o de la vreo 30 metri prin obiectivul foto. Era Auselul Sprancenat, nu reusisem sa il identific pentru ca _canta si arata alfel decat la intalnirea mea cu specia din anul 2014, cel care l-am vazut eu prima data avea creasta galben si nu era ridicata. Insa acest exemplar canta cantece de imperechere nemaiauzite de mine pana atunci, era un mascul care incerca sa curteze o femela. Avea creasta mai colorata la culoare ca de foc si ridicata in sus. Pana cand n-am vazut scena asta nu am inteles de ce in engleza genul asta de pasari se numesc Firecrest , adica creasta de foc.

Masculul topaia in jurul femelei, uneori mergand cate jumate de metru pe crengi, dar nu pe partea de sus ci pe partea de jos a crengilor, sfidand gravitatia.

Am plecat cam suparat ca nu am putut sa fac poze mai bune a acestui spectacol, n-am reusit sa ma apropiu de scena la mai putin de 10 metri, plus ca fotografiind foarte rar in anul 2015 si 2016 imi pierdusem abilitatea de a tine punctul de focus pe subiect la scene din acestea rapide.

Pe drum spre casa am mai dat de urma proaspete, am banuit ca ar putea fi Bursuc, o specia care am vazut-o doar o data in zona orasului Lugoj pe marginea drumului seara pe intuneric. Prietenul meu Mircea Croitor care se pricepe la urme de animale salbatice mi-a confirmat ca ar fi de Bursuc, desi urma este destul de atipica.

Am mai vazut si ceva urme mici cu gheara care pareau a fi ceva veverita sau Jder. Culmea vreo 300 metri mai in jos pe vale  incolo m-am trezit cu un Jder care a luat-o la fuga prin padurea de fag la vreo 30-40 metri de mine, n-am apucat sa fac focus pe el si a disparut prin coronamentul copacilor pe un teren accidentat. Am ajuns la centru de carnivore mari pe la 12 si am plecat spre casa.